Scrisoare...

Pentru ceea ce as fi dorit sa fie, pentru ceea ce a fost demult, pentru ceea ce nu va fi poate niciodata; pentru ceea ce am suferit impreuna, pentru atunci cand clipele vor fi reci si grele, pentru cand zilele vor trece cenusii si intunecate si le voi egala cu zero.

Ti-am scris acum dupa atata amar de vreme, sperand intr-o posibila cale de comunicare, sperand va vei vrea sa-ti readuci aminte de mine, de noi, de tot ce-am fost unul pentru altul.
Crezi ca nepasarea ta nu doare ? Te cunosc prea bine si stiu ca nefericirea nu te atinge pe tine, si mai ales ca nefericirea mea nu te va atinge niciodata, copil norocos!... Dar crezi ca trebuie sa mor pentru ca frunzele tale nu vor sa ma alinte ? Pentru ca soarele tau nu vrea sa-mi lumineze chipul ? Pentru ca brazii tai sunt prea inalti pentru mine ? Pastreaza-ti fericirea pentru ziua cand muntii nu te vor mai primi, codrii te vor alunga, florile se vor inchide in calea ta. Voi astepta cu nerabdare ziua aceea pentru a-ti darui clipele mele de cristal.
De cand ne-am despartit ai sapat in mine o prapastie, o grota neagra si intunecoasa, in care ma zbat de atata timp si nu pot sa gasesc calea spre aer, spre lumina; ma afund mereu in intuneric; dar te zaresc pe tine, atunci cand credeam ca m-am vindecat, atunci am constatat ca prin tot ce fac esti tu. Pe tot ce-am facut, pe tot ce-am avut, pe toti i-am comparat cu tine. Erai tu, asa cum te dorisem, rau si incapatanat dar tandru si iubitor. De ce ? De ce s-a intamplat asa ? De ce ai plecat ? De ce ? De ce ? ...
Doamne, totul este numai un vis...

"Bine ai venit amagire,

Mai stai, mai dureaza un pic,

Aceasta mintita iubire,

Oricum, e mai mult ca nimic.

Despartirea e pentru mine bautura amara!

Sufletul meu nu vrea sa se desparta nicicand!

Dumnezeu stie ca te las sa pleci

Fara sa-mi rau ramas bun

Pentru ca mi-e teama ca inima ta

Sa nu se topeasca plangand..."

Eu mi-am ales singuratatea nu din orgoliu, ci dupa indelungata reflectare, din spirit de conservare. Viata mi-a relevat adevarul existentei, faptul ca omul se naste si moare singur, ca incercarea lui, intre cele doua puncte extreme ale traiectoriei sale, de a trai in doi este sortita esecului. Am supravietuit unui asemenea esec, dar nu am dreptul sa mai cred in dragoste, in prietenie...
Zilele trec egale, la fel. Le inregistrez cu detasare  trecerea, cu nepasare chiar, convinsa ca nu mai am nimic de asteptat de la ele. Ca nimic esential pentru mine nu are sa se mai intample.
Mi-am gasit un echilibru, o impacare cu noul fel de a-mi gandi viata si singura mea grija consider ca trebuie sa fie de acum incolo aceea de a-mi pastra acest echilibru, de a mi-l ocroti in fata unor posibile perturbatii venite din afara mea...
Uneori am impresia ca totul este inutil, absurd... Viata insasi... Mi se intampla aceasta, mai ales cand ma prabusesc sub greutatea multor "DE CE-uri" fara raspuns, cand incerc sa ma judec dincolo de prezent, sa-mi proiectez existenta vis-a-vis de ceea ce voi fi eu maine, de ce voi insemna eu maine pentru cei din jurul meu...
Imi lipseste intotdeauna curajul sa merg mai departe, sa ma gandesc la tine ca la o amintire... Cine are curajul sa se intrebe, nu mai poate fi fericit...
Am invatat sa renunt in viata, dar a renunta la tine imi pare ceva nedrept, prea mult!
Este ciudat cum de te mai doresc acum, dupa atata timp! Si cat m-am chinuit, si ce grele au fost clipele cand ne aflam fata in fata si ne jigneam amandoi, si cat ma respingeai, si cat te iubeam... si ce mult tineam la tine, si ce mult doaream sa ne impacam...

Mi-e dor de tine!...

Am fost numai pentru tine.